Mai tineti minte-Fetita cu chibrituri (preluare)

Fetiţa cu chibriturile
(Hans Christian Andersen)

Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins
le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.
Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

LEGENDA VIESPEI

LEGENDA VIESPEI

Se zice ca o stranepoata de a lui Cain ar fi avut mai multi copii, care de care mai rai, mai neintelegatori si mai neascultatori. Cand cineva ii mana dupa un lucru, ei aduceau in batjocura altul, asa ca nu era modru ca omul sa se poata folosi de ei.
Mama lor, care nu era alta decat o pajura invapaiata si rautacioasa, ziua si noaptea nu facea altceva decat blestema, suduia si batea, de-ti era mai mare scarba cand o vedeai.
Copilul cel mai mic, care era parjol-parjol de blastamat si neastamparat, afland o data pe mama sa in dusuri rele, s-a luat la cearta cu dansa, de suna nu un sat, fara un cap de tara, de-ti era mai mare groaza sa-i asculti. Mai pe urma ajunsera si la paruiala.
Mama insa, voinica cum era, nu se prea lasa. La urma insa, muscand-o baiatul de gat, i s-a scurs tot sangele, pana cand a murit.
Mama tragand sa moara, l-a blestemat pe copil ca neam de neamul lui nimic sa nu se aleaga, si vitza de vitza lui sa umple lumea, dar intre nimeni sa nu aiba loc, fara numai in bortzile lemnelor gaunoase. Din om ce e, neam din neam de al lui sa se prefaca in muste cu ghimpi veninosi, iar sangele ei numai in venin sa se prefaca in trupul lui si al uramasilor lui. El, auzind blestemul mamei sale, a alergat inspre codru, si pe masura cit alerga mai tare si mai repede, pe atat i se parea ca se face mai usor si mai mic, pana cand s-a trezit intr-o dimineata intr-un bunzar cu trupul galben, caruia oamenii ii zic viespe.
De atunci sunt viespile pe pamant, si de aceea au ele acul acela veninos, cu care inteapa si care produce umflaturi.

ALTA LEGENDA DESPRE TUTUN

TUTUNUL

Odata un om s-a intalnit cu dracul, care sapa la niste buruieni.
-Ce sapi acolo, mai drace? intreba omul.
-Ia, niste buruieni-raspunse dracul. Sa stii insa ca daca in vreme de trei zile nu-mi vei spune cum se cheama buruienile acestea, te duc in iad. Daca insa vei ghici numele lor, le voi imparti cu tine.
Omul s-a dus acasa cam suparat. Mama-sa vazand-ul asa l-a intrebat de ce-i suparat. Si el i-a spus intamplarea cu dracul.
-Nu mai te supara, zice mama-sa, ca-ti voi spune eu numele buruienii.
Mama feciorului era nazdravana. S-a schimbat intr-o pasare mare si a zburat intre buruienile dracului.
Dracul cand a vazut pasarea, a inceput sa strige: “Hasi, pasare, din tututnul meu !” Iar pasarea a zburat iar acasa, s-a schimbat in femeie si i-a spus feciorului ei ca buruienile dracului se cheama tutun.
A treia zi feciorul s-a dus la drac si i-a spus ca buruienile lui se cheama tutun. Dracul n-a mai avut ce face, si conform promisiunii, le-a impartit toate buruienile cu feciorul.
De la acest fecior, buruienile s-au latit peste tot locul. Si fiindca el le-a castigat de la dracul, oamenii le zic si azi buruiana dracului.

(Comoara satelor-1923)

LEGENDA TUTUNULUI

TUTUNUL



In vremurile mai de demult, traia intr-o manastire un calugar foarte batran. Trei draci, toti trei frati, adeseori veneau la manastire si isi bateau joc de calugar.
Odata a venit la manastire numai un singur drac. Calugarul stia afurisi si l-a afurisit pe drac, schimbandu-l intr-o cioara.
Cioara tot venea la calugar si il batjocorea in limba ei. Calugarul, ca sa scape de ea, a omorat-o si-a aruncat-o in spatele manastirii. Putrezind cioara, toate penele s-au imprastiat. Si din pene au rasarit mai multe buruieni mari si cu frunze late.
Venind si ceilalti doi draci pe la manastire, au gasit buruienile. Si fiindca erau rasarite din penele fratelui lor, au voit sa le manance. Dar fiindca era greu sa le mestece si sa le inghita, au facut altfel. Le-au rasucit in forma de betisoare, le-au pus in gura si le-au aprins la celelalt capat. Betisoarele au inceput sa arda si sa dea un fum gros. Tot fumul il trageau dracii in piept. Si in felul acesta au inghitit pe fratele lor.
Si se nimerise chiar atunci ca un imparat avea o fata fara par pe cap. Imparatul a alungat-o de acasa, zicandu-i, ca numai daca va avea par pe cap sa se reintoarca la palat.
Fata umbland prin lume s-a intalnit cu cei doi draci. Acestia au chemat-o la ei, si intreband-o de ce umbla prin lume, ea le-a spus ca tata lei a alungat-o de acasa, fiindca n-are par pe cap. Dracii i-au zis fetii ca ei pe a doua zi o vor face cu par pe cap.
Si in cealalta zi de dimineata, fata cand s-a sculat avea un par frumos si lung. Ea de bucurie nu stia cum sa le multumeasca. Dracii n-au vrut sa primeasca nimic, ci i-au zis fetei sa ia din frunzele acelea, pe care ei le rasucesc si le aprind sa traga fumul lor, si sa duca si imparatului.
Fata a luat un brat de buruieni si s-a intors acasa.Cand a ajuns la curtea imparateasca, era acolo un ospat mare, fiind ziua imparatului. Toti prietenii imparatului erau la masa si beau si isi petreceau.
Imparatul, cand si-a vazut fata, a mers si a imbratisat-o. Si a intrebat-o ce a facut da i-a crescut parul. Si fata i-a spus din fir in par intamparea cu cei doi oameni (draci).
-Dar buruienile acelea pentru ce le-ai adus?
-Astea mi le-au dat oamenii aceia-zise fata- si m-au rugat sa spun la toata lumea, cum sa le rasuceasca, sa le aprinda, si fumul din ele sa-l traga in piept.
Si imparatul a luat din frunze, le-a rasucit si punandu-le in gura le-a aprins, iar fumul l-a tras in piept. Mesenilor inca le-a dat cate o frunza, pe care au aprins-o, si fumul l-au tras in piept. Si le-a placut la toti fumul si au cerut frunze sa duca si acasa.
Iar imparatul le-a semanat si in gradina si a dat samanta si la altii, si asa buruiana rasarita din pene de drac s-a raspandit in toata lumea. Aceasta buruiana nu este alta, decat tutunul sau tabacul, pe care-l fumeaza azi unii oameni. Iar obiceiul de a fuma, este mostenire de la cei doi draci, care au fumat mai intai.

(Comoara satelor, 1924)

Un fragment dintr-un articol mai vechi !

Democraţia a încetat deja să mai fie o realitate.
Responsabilii organizaţiilor care exercită puterea reală nu sunt aleşi în mod democratic şi publicul nu e informat în ceea ce priveşte deciziile lor.
Raza de acţiune a statelor este din ce în ce mai redusă datorită existenţei unor acorduri economice internaţionale în privinţa cărora care cetăţenii n-au fost nici consultaţi, nici informaţi.
Toate aceste tratate elaborate în ultimii cinci ani (GATT, OMC, AMI, NTM, NAFTA) vizează un scop unic: transferul puterii statelor către organizaţii non-alese, cu ajutorul unui proces numit “globalizare”.
Suspendarea proclamată şi explicită a democraţiei n-ar fi exclus să provoace o revoluţie. Acesta e motivul pentru care s-a decis menţinerea unei democraţii de faţadă şi o deplasare a puterii reale către alte focare de putere.
Cetăţenii continuă să voteze, dar votul lor a fost golit de orice conţinut. Ei votează pentru alegerea unor responsabili care nu mai deţin practic adevărata putere. Tot astfel, deoarece nu mai este nimic de hotărât, programele politice de “dreapta” şi de “stânga” au ajuns să se asemene atât de mult în toate ţările occidentale.
Pentru a rezuma, nu putem alege felul de mâncare, dar putem alege sosul. Mâncarea pe care suntem forţaţi s-o consumăm se numeşte “noul sclavagism”, asezonat cu sos picant - de dreapta – sau dulce acrişor - de stânga.

De la începutul anilor ’90 informaţia a dispărut în mod progresiv din media destinată marelui public.
Ca şi alegerile, jurnalele televizate continuă să existe, dar ele au fost golite de conţinut.
Un jurnal televizat conţine maxim 2-3 minute de informaţie reală. Restul este constituit din subiecte “de revistă”, din reportaje anecdotice, din fapte diverse, din mici bârfe şi reality-show-uri.
Analizele jurnaliştilor specializaţi ca şi emisiunile de dezbatere a informaţiilor au fost aproape în totalitate eliminate.
Informaţia se reduce de acum doar la anumite segmente din presa scrisă, citită de către o minoritate de persoane.
Dispariţia informaţiei este semnul clar că regimul nostru politic şi-a schimbat deja natura.

LEGENDA GHIOCELULUI

LEGENDA GHIOCELULUI



Un inger calatorea intr-o zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el !
-Este un trandafir-ziceau trandafirii.
-Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii.
-Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa.
Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
-Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !?
Ghiocelul tacu.
-Vrei tu mirosul trandafirului?
-Nu!
-Dragalasenia lalelei?
-Nu!
-Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
-Nu!
-Ce doresti atunci?
-Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare cere ne zambeste dupa iarna posomarata.

(I.I.Mirea”Legende....”)

JUDECATORUL CEL ISTET-Poveste coreana

Poveste populara coreana

Un negustoras de matasuri din Phenian s-a gandit odata sa plece la targ.Si-a pregatit omul treizeci de suluri de matase, le-a incarcat pe asin si a pornit. Noaptea l-a prins pe drum. Nu era nici un sat prin apropiere, ba nici macar o coliba parasita. Nu departe de drum se zarea doar un mormant imprejmuit de un gard. De-a drepta si de-a stanga mormantului se inaltau doua statui de piatra.
Aici a hotarat negustorul sa-si petreaca noaptea. Si-a strans sulurile de matase, le-a legat pe toate laolalta, le-a pus sub cap si s-a culcat. Si a dormit el asa, somn greu, ca era tare ostenit, iar cand s-a trezit, ia matasurile de unde nu-s. In locul legaturii cu matasuri avea sub cap un bolovan mare. Si tine-te plans ! Ca ramasese bietul de el fara marfa si bani. Cu ce sa mai cumpere de-ale gurii pentru familie? A chibzuit omul ce a chibzuit si s-a hotarat sa se duca in satul cel mai apropiat, unde sa faca o plangere catre judecatorul de acolo. Dar vezi ca judecatorul satului cu pricina era plecat la Seul dupa treburi. In locul lui, oamenii pusesera judecator pe un mosneag, un taran ca toti ceilalti. Doar ca i se dusese vertea de om drept si tare intelept. Asa ca toti oamenii din sat il respectau foarte mult.
Mosneagul a ascultat plangerea pagubasului si apoi l-a intrebat :
-N-ai vazut pe nimeni in preajma mormantului ?
-Pe nimeni, raspunse, acsta. Doar cele doua statui de piatra ce se afla de-a dreapta si de-a stanga mormantului.
-Atunci sa-mi fie aduse la judecata cele doua statui de piatra. Ele vor fi martore.
Satenii s-au minunat de asemenea hotarare : te pomenesti ca s-a scrantit la cap judecatorul ales de ei. Cine a mai pomenit ca niste statui de piatra sa depuna marturie la o judecata ? Dar cum sa n-asculti porunca unui judecator ! Si cum a poruncit mosneagul asa s-a facut.
Seara, tot satul s-a adunat in fata casei unde impartea dreptate judecatorul cel drept si necrutator. Toti voiau sa asculte cum vor raspunde la intrebari cele doua statui de piatra. Dar mosneagul n-a primit in sala de judecata dacat treizeci de oameni din sat. Inainte de a incepe, batranul i-a numarat el insusi pe cei de fata si cand s-a convins ca sunt exact treizeci, a purces la judecata.
Mai intai si-intai a citit filele din legile Coreei, care pedepseau cu asprime hotia, si abia la sfarsit a dat cuvantul negustorului de matase.
Omul a povestit amanuntit cum s-au petrecut lucrurile.
Atunci batranul s-a intors spre statuile de piatra si le-a intrebat cu toata asprimea:
-Spune-ti! Pe cine ati vazut in noaptea cand a fost jefuit omul acesta?
Statuile, bineinteles, taceau malc.
Iar judecatorul le spuse din nou, tar, ca sa auda toti cei prezenti in sala:
-Pentru ca nu vreti sa raspundeti la intrebarile mele, va osandesc la douazeci de lovituri, ca sa va invatati minte! Si batranul facu semn strajerilor sa implineasca osanda.
Strajerii insfacara vergile de stejar si se pornira sa croiasca statuile. Vazand asta, toti oamenii care erau de fata n-au mai putut rabda si au izbucnit in hohote.
Manios, mosneagul sari ca ars si striga:
-Sa razi de hotararea unui judecator este un mare pacat! Pentru asta iata cum va pedepsesc: pana la apusul soarelui, fiecare dintre voi imi va aduce un sul de matase. Cine va indrazni sa se intoarca cu mana goala va fi batut cu vergile de stejar. Plecati si intoarceti-va de graba!
Auzind aceasta hotarare, oamenii incepura sa se roage de mosneag:
-Indura-te, judecatorule, indura-te! Stii prea bine ca in satul nostru nu se gaseste matase de vanzare. De unde sa cumparam noi atatea suluri de matase pana la apusul soarelui?
-Dar judecatorul nu se lasa:
-Cine se va intoarce fara matase, va afla daca ustura sau ba loviturile vergilor de stejar!
Oamenii se imprastiara in graba; stiau ca mosneagul nu vorbeste de-a surda si ca se va tine de cuvant.
Lucrurile s-au desfasurat intocmai cum socotise judecatorul. Care apusul soarelui, cei treizeci de oameni s-au intors si i-au pus la picioare treizeci de suluri de matase.
Vazand sulurile de matase, negustorul striga bucuros:
-E matasea mea, sunt sulurile mele!
Iar mosneagul zambi:
-Sigur ca-s ale tale !
Si intorcandu-se spre cei treizeci de oameni ii intreba:
-De la cine le-ati cumparat ?
-De la dughengiul din sat. La inceput n-a vrut sa ni le vanda, dar noi i-am platit pretul intreit, pentru ca ne-am temut de bataie.
-Inseamna ca dughengiul nostru a furat matasea ! Mergeti si luati-va banii inapoi si aduceti hotul sa-si primeasca cele o suta de lovituri ce i se cuvin.
Si adauga apoi:
-Statuile din piatra ne-au ajutat sa gasim hotul. Daca n-as fi poruncit sa fie batute voi n-ati fi ras. Daca voi n-ati fi ras eu nu v-as fi pedepsit. Daca eu nu v-as fi pedepsit voi n-ati fi cautat matasea si n-ati fi platit-o intreit. Iata dar ca statuile de piatra ne-au ajutat sa descoperim hotul!