13 aprilie 2011

Primaria Beius doarme (4)



Pe str. Aurel Vlaicu , ca de fapt pe mai multe strazi din "munipiciu" , sau "tras" niste conducte pentru apa geotermala. Pentru instalarea lor s-au taiat trotuare , drumuri asfaltate si apoi s-au acoperit-reparat cu pamant (dar cred ca si cu facturi).

Primaria Beius doarme (3) (consilierii si seful lor)




Alte imagini ("frumoase") de pe strazi mai "vechi". Str. Profesorilor-Sadoveanu

30 martie 2011

Primaria Beius doarme (2)

FARA COMENTARII ! Vor mai fi si alte imagini frumoase , poate chiar din centrul orasului ! Astea sunt din "Brooklyn-ul" Beiusului !




29 martie 2011

Primaria Beius doarme ("munipiciul")






Dupa cum stiti Beiusul are statut de municipiu de vreo cativa ani. Ce avantaje are beiuseanul din acest statut :

1.Plateste impozit mai mare.

2.Plateste apa mai scumpa dar tot 'necomestibila'.

3.Umbla pe trotuare cu tot mai multe si mai mari gropi, sau chiar umbla pe noroi si pietroi, ca de cativa ani nu s-au mai turnat trotuare, iar unele cartiere sunt uitate de primarie si 'trotuarele' arata ca o tzarina.

4.Se bucura de infrumusetari zilnice ale drumurilor si de capace frumoase pe gurile de canal asezate la nivel "fundul marii".

5.Beneficiaza de cat mai multi functionari publici (care plimba hartii sau cafele de la un birou la altul)in "servicii pentru populatie" care nu rezolva mai nimic. De ex. daca vrei pasaport nu se face la Beius (desi este personal calificat) ci trebuie sa te duci la Oradea.

6.Gaseste caini vagabonzi prin toate cartierele, desi se zice ca au fost colectati si dusi la adapostul din padure.

7.Poate sa cumpere carne de vita din portbagajul masinilor parcate pe langa piata agoalimentara (nu vede nici un organ competent acest comert neigienic si ilicit).

8.Este "scutit" de a-si obosi ochii la un film, deoarece nu mai este cinematograf in oras.

9.Se bucura ca exista in oras o singura firma care asigura TV si internet prin cablu ca sa nu-si bata capul care ar fi mai buna (daca ar fi mai multe optiuni).

10.Admira masinile parcate aiurea care il obliga sa mearga pe mijlocul drumului.

.

.

.

Etc.

Mai sunt si alte bucurii oferite de iubitul nostru oras zis municipiu, dar cred ca le stiti mai bine ca mine.

20 februarie 2011

ZĂPADA ŞI GHIOCELUL



Cand Dumnezeu a facut toate cate a facut si cate sunt pe lume, iarba, buruieni si flori, le-a impodobit cu tot felul de culori frumoase. Cand a facut zapada, i-a zis:
-Sa-ti cauti tu singura culoarea care-ti place,fiindca tu umbli peste tot.
Atunci zapada se duse la iarba si-i spuse:
-Da-mi si mie culoarea ta verde si asa de frumoasa!
Iarba nu vru insa. Ruga apoi pe trandafir sa-i dea culoarea lui rosie , stralucitoare. Dar trandafirul nu voi. Ceru apoi culoarea albastra de la viorea, culoarea galbena de la floarea soarelui. Nici una nu asculta rugamintea zapezii.
Trista si amarata, zapada ajunse in dreptul ghiocelului. Catre el isi planse ea durerea, graind :
-Nimeni nu vrea sa-mi dea culoarea sa. Toate ma alunga si-si bat joc de mine.
Ghiocelul, milos, se induiosa de soarta zapezii si-i zise:
-Daca-ti place culoarea mea alba, eu o impart bucuros cu tine.
Zapada primi cu multumire darul ghiocelului.
De atunci ea poarta vesmantul alb, ca al ghiocelului. Drept rasplata, il lasa sa scoata capsorul afara, de cum incepe sa se arate primavara.

13 februarie 2011

GAIŢA



Gaitele au avut si ele dintru inceput imparatul lor, care le stapanea si se ingrijea de dansela, iara acum nu au imparat. Aceasta a fost adica asa, ca odata, nu se stie din care pricina, au inceput ele intre ele sa se certe si nu se puteau nicidecum impaca. Vazand ele de la un timp ca nu se mai pot impaca, s-au dus la imparatul lor si s-au rugat ca acesta sa le impace.
Imparatul, dupa ce a cercetat cu de-amanuntul si s-a incredintat care a fost pricina certei, le-a facut dreptate. Insa dupa aceasta s-au nascut intre dansele doua parti si nici dupa ce le-a dat imparatul cel mai bun sfat, nu s-au putut invoi, ci au inceput din nou care de care a striga mai tare= ,( dupa cum li-i dat lor sa strige).
Imparatul, vazand aceasta cearta si dezunire, a inceput a le blestema si a le alunga pe toate de la sine.
De atunci apoi, de cand le-a blestemat si le-a alungat de la sine, nu umbla mai multe gaite la un loc, ca alte pasari, ci numai una, cel mult doua. Si tot de atuncea au ramas ele si fara imparat, caci imparatul, ce l-au avut, n-a mai vrut sa stie nimic de ele.

(S.Fl.Marian „Ornitologia poporana romana” )

12 februarie 2011

LEGENDA LĂCRIMIOAREI

Trăiau odata, in mijlocul unui castel din basme, doi copii cuminţi: un prinţ si o domniţă. O zâna, care stătuse la căpătâiul lor când s-au născut, le dăruise tot ce avea mai frumos si mai de preţ, si copiii de rege creşteau alături, mâgâiaţi de vânt, de soare si de flori.Erau in jurul lor flori de toate culorile: maci roşii ca sângele, alături de micşuneaua parfumată si de albăstrelele „nu mă uita” ; erau trandafiri galbeni, ce păreau de ceară si gingaşii crini albi. Copiii cresteau in acea grădină minunată si tineau unul la altul cum rar s-a mai vazut ca o sora sa tina la un frate.
Dar intr-o zi posomorata, durerea intra in palatul lor plin de voie buna pana atunci. Intra sub forma unei boli nemiloase, care se încuiba in trupul fraged al domnitei, aducand dupa ea jalea în castelul acela ca din basme. Si domnita se facea din ce în ce mai plapanda, din ce în ce mai slaba, pana cand într-o zi muri.
Ochii printului, care pana atunci nu stiau sa planga, s-au umplut de lacrimi. Iar vaile rasunau de sunetul clopotelor, care ziceau parca: „A murit sora unui print”. Plangea printul, curgeau lacrimile din ochii copilului, pana atunci fericit, care-si petrecuse viata in mijlocul florilor, caci isi plangea surioara, tovarasa sa de jocuri si cantece. Dar lacrimile printului care nu mai plansese niciodata, se prefaceau in flori mici, albe ce se insirau, ca boabele de margaritar, pe o codita subtire. Iar mirosul lor era dulce, plamadit din parfumul tuturor florilor iubite de cei doi copii.
Lacrimioare le-au spus oamenii, iar unii le numesc margaritarele.
Ele umplu si azi padurile si vaile, spunand povestea printului care se ascunde de lume sa-si plange surioara.

(I.I.Mitrea – Legende…)

CURPĂNUL SI STEJARUL-Legenda

Jos crescuse un curpăn (vrej de dovleac) frumos iar deasupra îsi răsfira crăcile un stejar mândru.Pe curpăn stateau legati bostani mari si albi ca niste grei bolovani de piatră, iar sus se clătina de-abia,de-abia ghinda cea mărunta.
-Vezi,prietene, zise curpănul,ce nesocotit esti tu ! Dupa cât esti de mare si de puternic, ghinda ta ar trebui să fie de 10 ori mai mare ca bostanii mei!
Iar stejarul îî răspunse:
-Cel ce se umflă si se-ngâmfă va scade si se va pierde; asteaptă, prietene, să vină toamna, si atunci om sta de vorba amândoi !
Nu peste mult, veni si toamna cu bruma si vântul ei rece. Frunzele curpănului se îngălbeniră si vrejul se uscă; muncitorii rupseră bostanii si-i puseră in cărută. Iar curpănul murind, îsi aduse aminte de vorba stejarului si suspină:
-Dreptate a avut stejarul,eu mă prăpădesc, iar curpenilor din neamul meu, fie învatătură cuvântul acesta: „Trufia de sine,nici un pret nu are, ci mai cuminte este cel ce-si păstreaza cu inima închisă darurile cu care l-a împodobit Dumnezeu!”.
Si de atunci curpenii nu s-au mai fălit !