BASM COREEAN-Cum a pierit bogatanul cel lacom

Basme populare coreene

CUM A PIERIT BOGATANUL CEL LACOM

A fost odata un taran care avea un fiu. Si era taranul acela atat de sarac, incat n-avea nici macar orez pentru fiul sau. Cand baiatul a implinit sapte ani, tatal lui a fost silit sa-l bage argat la un bogatan din vecini. Din zori si pana-n noapte muncea baiatul, dar stapanul nu era niciodata multumit de el , ii tot cauta nod in papura si-l ocara intr-una.

Cu toate ca o ducea foarte greu la curtea bogatanului, micul argat nu se vaita niciodata si uimea pe sateni cu istetimea si firea lui voioasa.

Curand, dupa ce baiatul a implinit doisprezece ani, asupra satului lor se abatu un mare necaz. Oamenii incepura sa se imbolnaveasca si sa moara inaine de vreme. In fiecare zi satenii ingropau pe cineva drag si nimeni nu stia cum sa stavileasca molima.

In satul acela traia un mosneag intelept.Era atat de batran mosneagul, incat pierduse si el socoteala anilor traiti pe lume. Intr-un rand, mosneagul chema la sine pe toti satenii si le spuse :

-In taiga (padure,jungla) creste o planta pe nume « jen-shen ». Cautati-o, dezgropati-i radacina si fierbeti-o. Cine va bea toata fiertura, va trai o suta de ani.

Auzind vorbele mosneagului, bogatanul la care argatea baiatul porni de unul singur in padure. In aceeassi zi pleca in padure si baiatul. Amandoi aveau de gand sa caute minunata radacina de jen-shen.

Trei zile ratataci bogatanul prin taiga, in cautarea ierbii de leac, iar in a patra zi zari o floare cu cinci petale – floarea de jen-shen. Bogatul scoase un strigat de bucurie si izbucni intr-un ras galagios: n-avea oricine norocul sa gaseasca o radacina de jen-shen. El stia ca in targ, la Seul, va putea capata pe radacina aceea atata banet, cat nu va utea duce.

Dar in loc sa dezgroape radacina, hapsanul scoase cutitul de la brau si incepu sa insemneze copacii din jur, ca mai tarziu cand o veni, sa regaseasca jen-shenul.

Deodata il zari pe argatul sau. Baiatul umbla necajit, cu privirea atintita in pamant. Bogatul intelese ca acesta nu gasise nimic.

Baiatul isi zari si el stapanul, se apropie si-i spuse cu amaraciune in glas:

-De trei zile caut radacina salvatoare. De trei zile n-am mai dormit si n-am mancat nimic. Dar norocul si-a intors ochii de la mine si n-am gasit nicaieri floarea de jen-shen.

Bogatul rase:

-Cum ai s-o gasesti tocmai tu ! Nu stii ca dumnezeu ajuta intotdeauna numai pe oamenii cu stare ? Ia te uita ce-am gasit eu colo, langa feriga aceea!

Baiatul se uita spre feriga si zari floarea de jen-shen, cu cinci petale.

-Stapane, striga fericit baiatul, ce bine ca ai gasit radacina tamaduitoare! Acum oamenii din satul nostru vor scapa de moarte! Hai sa te ajut sa dezgropi comoara pe care a-i gasit-o!

Si baiatul isi scoase de la brau lopatica de os. Bogatul insa se se incrunta deodata, smulse lopatica din mainile baiatului si o arunca departe, intr-un tufis foarte des.

-Nu te baga unde nu-ti fierbe oala! striga el. Vreau sa las radacina sa mai creasca. Atunci am sa iau pe ea, la Seul, un sac de bani. Am sa ma intorc aici peste un an si am sa gasesc radacina dupa semnele pe care le-am crestat pe copaci.

Baiatul se porni pe plans :

-In fiecare zi mor oameni din satul nostru. La ce ne trebuie atatia bani, daca toti se vor prapadi cu zile ?

-Piei din ochii mei ! urla stapanul. Eu am gasit radacina si-i a mea ! Nu priveste pe nimeni ce-am sa fac cu ea!

Baiatul nu mai spuse nimic. Ii intoarse spatele si se afunda din nou in taigaua cea deasa.

Ramas singur, bogatanul isi spuse in sinea lui : « Daca am sa ma indepartez de locul acesta, zdrentarosul de argat o sa-mi fure radacina. Trebuie sa-l omor»..

Si hapsanul se repezi sa-l ajunga din urma. Alerge el ce alerga, scotoci toate tufisurile din imprejurimi, dar baiatul pierise farea urma.

Seara, bogatanul se intoarse la floarea de jen-sen si se culca acolo. Iar in zori, se scula odata cu soarele si incepu sa dezgroape radacina. O scoase din pamant, incinse un foc de gateje, puse la fiert un ceaun cu apa si se aseza sa astepte ca apa sa dea in clocot. Sezand el asa, isi aminti de baiat si incepu sa chihoteasca:

-Spuneam eu ca-i un prost fara pereche, zdrentarosul asta! Ce-o fi crezut el, ca am pornit sa caut

radacina ca sa adap tot satul de milogi cu leacul facator de minuni? Ce ma priveste pe mine soarta lor? N-au decat sa moara sau sa-si caute singuri ierburile de leac! Cat despre mine, am sa beau singur toata fiertura si-am sa traiesc o suta de ani !

Cand apa dadu in clocot, bogatanul arunca in ceaun radacina minunata. Apa fierbea si spumega, si fiertura se ingrosa tot mai mult si mai mult. Si iata ca in sfarsit leacul fu gata. Bogatanul isi umplu o ceasca plina, dar cand sa o duca la gura, de dupa un copac rasari baiatul. El cauta drept in ochii bogatanului si ii spuse gafaind:

-Pentru ce-ti trebuie o viata lunga, daca n-ai de gand sa faci nici un bine nimanui, daca nu vrei sa-ti ajuti vecinii?

-M-am saturat de vorbaria ta! striga hapsanul. Radacina-i a mea! Eu am gasit-o si eu am sa beau toata fiertura!

Si iarasi i-a intors baiatul spatele, nu i-a raspuns o vorba si s-a afundat in taiga.

Cum s-a facut nevazut baiatul, bogatanul a dus din nou ceasca la gura. Dar n-a apucat sa soarba nici o inghititura, cand de dupa o tufa a tasnit un tigru si, dintr-o singura lovitura de laba, l-a ucis pe bogatanul cel fara suflet. Multa vreme au asteptat satenii sa se intoarca. Trageau nadejde ca bogatanul le va aduce radacina de leac si bolnavii se vor inzdraveni si vor prinde iarasi putere. Dar zilele treceau si bogatanul tot nu mai venea.

In timpul acesta, baiatul continua sa colinde neostenit taigaua, in cautarea radacinii de jen-sen. Odata nimeri intr-o sihla atat de deasa, incat nici in miezul zilei lumina nu razbatea acolo.

In calea lui se innaltau stanci colturoase ; din toate partile il impresurau maracinisuri. Undeva, aproape de tot, rasunau ragete de tigru. Dar viteazul baiat nu dadu inapoi si nu se intoarse acasa. Gandul lui era mereu la oamenii bolnavi; el nu uita nici o clipa ca numai radacina de jen-shen poate scapa oamenii din satul lui de la pierire.

Si baiatul incepu sa-si croiasca drum prin maracinis. Curand, hainele i se facura ferfenita, si obrajii i se umplura de sange. Trecusera cateva ceasuri si el abia izbutise sa inainteze cativa pasi. Era frant de oboseala. La fiecare pas i se parea ca se va prabusi la pamant si nu va mai izbuti sa se ridice niciodata.

Dar tocmai in clipa cand ajunse la capatul puterilor, zari in apropiere o flacara palpaitoare. Strangandu-si ultimele forte, baiatul pasi spre flacaruia aceea, dar flacaruia se urni din loc si porni sa pluteasca in fata lui, de parca l-ar ademeni incotrova. Baiatul mai facu cativa pasi si . . . sa vezi minune: nu mai simtea intepaturile maracinilor, nu mai aluneca pe muschiul jilav, nu mai se prabusea in vizuinile parasite.

Cat timp a umblat asa, nici el n-ar fi putut spune. Dar deodata flacaruia se opri si, cazand la pamant, lumina tot locul cu scanteieri stalucitoare. In aceeasi clipa, baiatul zari cum rasare din iarba mult dorita floricica de jen-shen. Cele cinci petale ale florii se leganau pe tulpinita subtire, de parca ar fi vrut sa spuna: “E aici radacina, e aici! I se cuvine aceluia care aceluia care nu-si cruta viata, cand in joc salvarea semenilor sai!”

Nici nu mai trebuie spus cat s-a bucurat baiatul! A dezgropat cu nesfarsita grija radacina nepretuita, a invelit-o in naframa si a pornit intr-un suflet inapoi acasa.

Acum la intoarcere , drumul i se parea usor si lipsit de orice primejdie. Copacii se trageau

In laturi din calea lui, poteci uscate i se asterneau sub piioare de-a curmezisul mlastinilor, raurile adanci

secau sub pasii lui, tigrii fiorosi se ascundeau in vagaunile muntilor cand trecea el. Si toate acestea, pentru ca nu-i nimeni mai puternic pe lume decat omul care lupta pentru binele semenilor sai, fara sa astepte vreo rasplata pentru stradania lui.

La capatul noptii, baiatul ajunse in satul sau, iar la amiaza, fiecare satean putu sa soarba din leacul fermecat si toti se inzdravenira. Din ziua aceea, in satul cu pricina nimeni nu s-a mai imbolnavit.

Dar toate astea s-au intamplat de mult de tot, pe vremea stra-strabunilor nostri.