29 noiembrie 2007
16 noiembrie 2007
OGLINDA BUCLUCASA-poveste coreana
OGLINDA BUCLUCASA
Multe invataminte se pot trage din povestile coreene!!!
Cele ce va povestesc acum s-au petrecut de mult de tot. Pe atunci in satele coreene nimeni dintre sateni nu stia ca exista pe lume oglinzi. La tara nu erau oglinzi, dar in oras la Seul erau. Odata, un negustor dintr-un sat foarte departat de oras a plecat cu treburi la Seul si si-a cumparat de acolo o oglinda. Foarte incantat de oglinda lui, a ascuns-o in fundul unei ladite, si a pus ladita intr-un loc ferit din casa. Nu a povestit nimic nici nevestei, nici mamei, nici tatalui si nici fiului sau.
Negustorul pandea clipele prielnice cand nu era nimeni in odaie, deschidea ladita unde se afla oglinda si se privea in ea. Tare-i mai placea omului aceluia sa se priveasca in oglinda!
Nevasta negustorului a bagat de seama ca prea des si prea in taina deschide barbatul ei ladita cu pricina, si s-a hotarat sa afle ce ascunde el acolo. Si, gasind o ora potrivita cand negustorul era plecat, a saltat capacul laditei si s-a aplecat sa se uite ce-i inauntru. Si a vazut ca din lada o priveste o femeie tanara si frumoasa.
Si s-a pornit femeia pe plans:
-Barbatul meu si-a adus de la Seul o alta nevasta! Pe mine o sa ma alunge in strada!
Mama negustorului a auzit-o plangand si avenit fuga sa vada ce s-a intamplat. Nora-sa a intampinat-o plangand amarnic:
-Barbatul meu a ascuns in lada pe nevasta lui cea noua, La mine nici n-o sa se mai uite de acum incolo!
Mama negustorului s-a uitat si ea in lada si a vazut ca de acolo o priveste o femeie batrana.
Si s-a repezit atunci soacra la nora:
-Pesemne ca ti-a luat dumnezeu mintile. Eu trebuie sa plang si nu tu. Fiul meu si-a adus de la Seul o alta mama ! De mine n-o sa vrea sa mai auda !
Si batrana a izbucnit si ea in lacrimi. Sedeau amandoua jos si plangeau amar.
Tatal negustorului le-a auzit vaietele si a alergat sa vada ce se intampla.
Amandoua femeile s-au pornit care mai de care sa-i povesteasca nenorocirea lor. Una spunea ca barbatul ei si-a adus de la Seul o alta nevasta, iar cealalta o tinea mortis ca fiul ei si-a adus de la Seul o alta mama. Si plangeau si-i tot aratau cu degetul ladita din odaie.
Batranul s-a apropiat de lada, i-a saltat capacul, s-a uitat inauntru si a-nceput si el sa planga:
-Amandoua aveti orbul gainilor. Nu-i inauntru nici o mama si nici o nevasta ! Un alt tata si-a adus fiul meu, de la Seul.
Si tine-te plans!
Iac-asa au stat ei catestrei, nevasta, mama si tata, si au urlat de rasuna casa de atatea bocete.
Fiul negustorului, care se juca prin curte, a auzit larma din casa. Implinise de curand sapte ani, dar de mult era cel mai de seama bataus si cel mai neastamparat copil de pe ulita lor.
Baiatul a venit sa vada cine plange la ei in casa. Intr-o mana strangea o bomboana, iar in cealalta o piatra; fugarise pesemne vreun caine.
A vazut baiatul ca maica-sa plange, bunica-sa la fel, mosu plange si el si tot arata cu degetul spre lada. Si-a ascuns mana cea cu piatra la spate si s-a apropiat sa se uite in lada. Si ce sa vada? Era acolo un baiat cu o bomboana in mana!
-O, hotule! – striga baiatul – mi-ai furat bomboana! Na, sa ma tii minte! Si jart, azvarli din toate puterile cu piatra in oglinda. Si pe data se facu oglinda bucati-bucatele!
Uite asa a ramas negustorul fara oglinda. Si totul numai pentru ca n-a vrut sa spuna nimanui ce a cumparat el la Seul, numai pentru ca a vrut sa se bucure de oglinda doar el singur!
Parca seamana cu politica de azi!
Concluziile voastre vreau sa le citesc pe adresa stiuta!
Multe invataminte se pot trage din povestile coreene!!!
Cele ce va povestesc acum s-au petrecut de mult de tot. Pe atunci in satele coreene nimeni dintre sateni nu stia ca exista pe lume oglinzi. La tara nu erau oglinzi, dar in oras la Seul erau. Odata, un negustor dintr-un sat foarte departat de oras a plecat cu treburi la Seul si si-a cumparat de acolo o oglinda. Foarte incantat de oglinda lui, a ascuns-o in fundul unei ladite, si a pus ladita intr-un loc ferit din casa. Nu a povestit nimic nici nevestei, nici mamei, nici tatalui si nici fiului sau.
Negustorul pandea clipele prielnice cand nu era nimeni in odaie, deschidea ladita unde se afla oglinda si se privea in ea. Tare-i mai placea omului aceluia sa se priveasca in oglinda!
Nevasta negustorului a bagat de seama ca prea des si prea in taina deschide barbatul ei ladita cu pricina, si s-a hotarat sa afle ce ascunde el acolo. Si, gasind o ora potrivita cand negustorul era plecat, a saltat capacul laditei si s-a aplecat sa se uite ce-i inauntru. Si a vazut ca din lada o priveste o femeie tanara si frumoasa.
Si s-a pornit femeia pe plans:
-Barbatul meu si-a adus de la Seul o alta nevasta! Pe mine o sa ma alunge in strada!
Mama negustorului a auzit-o plangand si avenit fuga sa vada ce s-a intamplat. Nora-sa a intampinat-o plangand amarnic:
-Barbatul meu a ascuns in lada pe nevasta lui cea noua, La mine nici n-o sa se mai uite de acum incolo!
Mama negustorului s-a uitat si ea in lada si a vazut ca de acolo o priveste o femeie batrana.
Si s-a repezit atunci soacra la nora:
-Pesemne ca ti-a luat dumnezeu mintile. Eu trebuie sa plang si nu tu. Fiul meu si-a adus de la Seul o alta mama ! De mine n-o sa vrea sa mai auda !
Si batrana a izbucnit si ea in lacrimi. Sedeau amandoua jos si plangeau amar.
Tatal negustorului le-a auzit vaietele si a alergat sa vada ce se intampla.
Amandoua femeile s-au pornit care mai de care sa-i povesteasca nenorocirea lor. Una spunea ca barbatul ei si-a adus de la Seul o alta nevasta, iar cealalta o tinea mortis ca fiul ei si-a adus de la Seul o alta mama. Si plangeau si-i tot aratau cu degetul ladita din odaie.
Batranul s-a apropiat de lada, i-a saltat capacul, s-a uitat inauntru si a-nceput si el sa planga:
-Amandoua aveti orbul gainilor. Nu-i inauntru nici o mama si nici o nevasta ! Un alt tata si-a adus fiul meu, de la Seul.
Si tine-te plans!
Iac-asa au stat ei catestrei, nevasta, mama si tata, si au urlat de rasuna casa de atatea bocete.
Fiul negustorului, care se juca prin curte, a auzit larma din casa. Implinise de curand sapte ani, dar de mult era cel mai de seama bataus si cel mai neastamparat copil de pe ulita lor.
Baiatul a venit sa vada cine plange la ei in casa. Intr-o mana strangea o bomboana, iar in cealalta o piatra; fugarise pesemne vreun caine.
A vazut baiatul ca maica-sa plange, bunica-sa la fel, mosu plange si el si tot arata cu degetul spre lada. Si-a ascuns mana cea cu piatra la spate si s-a apropiat sa se uite in lada. Si ce sa vada? Era acolo un baiat cu o bomboana in mana!
-O, hotule! – striga baiatul – mi-ai furat bomboana! Na, sa ma tii minte! Si jart, azvarli din toate puterile cu piatra in oglinda. Si pe data se facu oglinda bucati-bucatele!
Uite asa a ramas negustorul fara oglinda. Si totul numai pentru ca n-a vrut sa spuna nimanui ce a cumparat el la Seul, numai pentru ca a vrut sa se bucure de oglinda doar el singur!
Parca seamana cu politica de azi!
Concluziile voastre vreau sa le citesc pe adresa stiuta!
9 noiembrie 2007
PAPUCII GASCANULUI - legenda
PAPUCII GASCANULUI
Demult, demult, pe vremuri de mult uitate, gascanul avea in picioare niste papuci galbeni, foarte frumosi, parca erau de aur. Si se mandrea cu ei, lucru mare !
Odata, gascanul nostru a vrut sa treaca pe o punte, dar nu stiu cum s-a intamplat, ca a scapat papucii in apa.
Sa fi vazut atunci jale si vaiete pe bietul gascan !
Auzindu-l cum se jeluia, toate neamurile lui au alergat acolo sa vada ce-i.
-Vai de mine si de mine, mi-au cazut papucii-n apa ! striga gascanul cu gura mare. Ssssaracul de mine, am ramas dessssscult! Ce ma fac eu acuma ?!
Repede, repede, neamurile - auzind asa - sarira in apa, sa-i caute papucii. Cautara ele “zi de vara pana-n seara”, dar papucii nicaieri nu-i gasira. Au venit atunci si ratele in ajutor; insa tot degeaba ! Papucii nicaieri...
Si din vremea aceea se zice ca ratele si gastele, cand innoata, tot vara ciocul in apa si se cufunda ca sa caute papucii gascanului. Iar daca treci pe langa un card de gaste, in mod sigur, gascanul sasaie, se ia dupa tine si te apuca cu ciocul de haina, de parca ar vrea sa te intrebe:
-Vaaaaai, n-ai gassssssit papucii!? Ssssspune-mi iute unde-mi sssssssssssunt papucii!!!
Demult, demult, pe vremuri de mult uitate, gascanul avea in picioare niste papuci galbeni, foarte frumosi, parca erau de aur. Si se mandrea cu ei, lucru mare !
Odata, gascanul nostru a vrut sa treaca pe o punte, dar nu stiu cum s-a intamplat, ca a scapat papucii in apa.
Sa fi vazut atunci jale si vaiete pe bietul gascan !
Auzindu-l cum se jeluia, toate neamurile lui au alergat acolo sa vada ce-i.
-Vai de mine si de mine, mi-au cazut papucii-n apa ! striga gascanul cu gura mare. Ssssaracul de mine, am ramas dessssscult! Ce ma fac eu acuma ?!
Repede, repede, neamurile - auzind asa - sarira in apa, sa-i caute papucii. Cautara ele “zi de vara pana-n seara”, dar papucii nicaieri nu-i gasira. Au venit atunci si ratele in ajutor; insa tot degeaba ! Papucii nicaieri...
Si din vremea aceea se zice ca ratele si gastele, cand innoata, tot vara ciocul in apa si se cufunda ca sa caute papucii gascanului. Iar daca treci pe langa un card de gaste, in mod sigur, gascanul sasaie, se ia dupa tine si te apuca cu ciocul de haina, de parca ar vrea sa te intrebe:
-Vaaaaai, n-ai gassssssit papucii!? Ssssspune-mi iute unde-mi sssssssssssunt papucii!!!
21 octombrie 2007
Mai tineti minte-Fetita cu chibrituri (preluare)
Fetiţa cu chibriturile
(Hans Christian Andersen)
Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins
le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.
Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.
(Hans Christian Andersen)
Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins
le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.
Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.
12 octombrie 2007
LEGENDA VIESPEI
LEGENDA VIESPEI
Se zice ca o stranepoata de a lui Cain ar fi avut mai multi copii, care de care mai rai, mai neintelegatori si mai neascultatori. Cand cineva ii mana dupa un lucru, ei aduceau in batjocura altul, asa ca nu era modru ca omul sa se poata folosi de ei.
Mama lor, care nu era alta decat o pajura invapaiata si rautacioasa, ziua si noaptea nu facea altceva decat blestema, suduia si batea, de-ti era mai mare scarba cand o vedeai.
Copilul cel mai mic, care era parjol-parjol de blastamat si neastamparat, afland o data pe mama sa in dusuri rele, s-a luat la cearta cu dansa, de suna nu un sat, fara un cap de tara, de-ti era mai mare groaza sa-i asculti. Mai pe urma ajunsera si la paruiala.
Mama insa, voinica cum era, nu se prea lasa. La urma insa, muscand-o baiatul de gat, i s-a scurs tot sangele, pana cand a murit.
Mama tragand sa moara, l-a blestemat pe copil ca neam de neamul lui nimic sa nu se aleaga, si vitza de vitza lui sa umple lumea, dar intre nimeni sa nu aiba loc, fara numai in bortzile lemnelor gaunoase. Din om ce e, neam din neam de al lui sa se prefaca in muste cu ghimpi veninosi, iar sangele ei numai in venin sa se prefaca in trupul lui si al uramasilor lui. El, auzind blestemul mamei sale, a alergat inspre codru, si pe masura cit alerga mai tare si mai repede, pe atat i se parea ca se face mai usor si mai mic, pana cand s-a trezit intr-o dimineata intr-un bunzar cu trupul galben, caruia oamenii ii zic viespe.
De atunci sunt viespile pe pamant, si de aceea au ele acul acela veninos, cu care inteapa si care produce umflaturi.
Se zice ca o stranepoata de a lui Cain ar fi avut mai multi copii, care de care mai rai, mai neintelegatori si mai neascultatori. Cand cineva ii mana dupa un lucru, ei aduceau in batjocura altul, asa ca nu era modru ca omul sa se poata folosi de ei.
Mama lor, care nu era alta decat o pajura invapaiata si rautacioasa, ziua si noaptea nu facea altceva decat blestema, suduia si batea, de-ti era mai mare scarba cand o vedeai.
Copilul cel mai mic, care era parjol-parjol de blastamat si neastamparat, afland o data pe mama sa in dusuri rele, s-a luat la cearta cu dansa, de suna nu un sat, fara un cap de tara, de-ti era mai mare groaza sa-i asculti. Mai pe urma ajunsera si la paruiala.
Mama insa, voinica cum era, nu se prea lasa. La urma insa, muscand-o baiatul de gat, i s-a scurs tot sangele, pana cand a murit.
Mama tragand sa moara, l-a blestemat pe copil ca neam de neamul lui nimic sa nu se aleaga, si vitza de vitza lui sa umple lumea, dar intre nimeni sa nu aiba loc, fara numai in bortzile lemnelor gaunoase. Din om ce e, neam din neam de al lui sa se prefaca in muste cu ghimpi veninosi, iar sangele ei numai in venin sa se prefaca in trupul lui si al uramasilor lui. El, auzind blestemul mamei sale, a alergat inspre codru, si pe masura cit alerga mai tare si mai repede, pe atat i se parea ca se face mai usor si mai mic, pana cand s-a trezit intr-o dimineata intr-un bunzar cu trupul galben, caruia oamenii ii zic viespe.
De atunci sunt viespile pe pamant, si de aceea au ele acul acela veninos, cu care inteapa si care produce umflaturi.
17 septembrie 2007
ALTA LEGENDA DESPRE TUTUN
TUTUNUL
Odata un om s-a intalnit cu dracul, care sapa la niste buruieni.
-Ce sapi acolo, mai drace? intreba omul.
-Ia, niste buruieni-raspunse dracul. Sa stii insa ca daca in vreme de trei zile nu-mi vei spune cum se cheama buruienile acestea, te duc in iad. Daca insa vei ghici numele lor, le voi imparti cu tine.
Omul s-a dus acasa cam suparat. Mama-sa vazand-ul asa l-a intrebat de ce-i suparat. Si el i-a spus intamplarea cu dracul.
-Nu mai te supara, zice mama-sa, ca-ti voi spune eu numele buruienii.
Mama feciorului era nazdravana. S-a schimbat intr-o pasare mare si a zburat intre buruienile dracului.
Dracul cand a vazut pasarea, a inceput sa strige: “Hasi, pasare, din tututnul meu !” Iar pasarea a zburat iar acasa, s-a schimbat in femeie si i-a spus feciorului ei ca buruienile dracului se cheama tutun.
A treia zi feciorul s-a dus la drac si i-a spus ca buruienile lui se cheama tutun. Dracul n-a mai avut ce face, si conform promisiunii, le-a impartit toate buruienile cu feciorul.
De la acest fecior, buruienile s-au latit peste tot locul. Si fiindca el le-a castigat de la dracul, oamenii le zic si azi buruiana dracului.
(Comoara satelor-1923)
Odata un om s-a intalnit cu dracul, care sapa la niste buruieni.
-Ce sapi acolo, mai drace? intreba omul.
-Ia, niste buruieni-raspunse dracul. Sa stii insa ca daca in vreme de trei zile nu-mi vei spune cum se cheama buruienile acestea, te duc in iad. Daca insa vei ghici numele lor, le voi imparti cu tine.
Omul s-a dus acasa cam suparat. Mama-sa vazand-ul asa l-a intrebat de ce-i suparat. Si el i-a spus intamplarea cu dracul.
-Nu mai te supara, zice mama-sa, ca-ti voi spune eu numele buruienii.
Mama feciorului era nazdravana. S-a schimbat intr-o pasare mare si a zburat intre buruienile dracului.
Dracul cand a vazut pasarea, a inceput sa strige: “Hasi, pasare, din tututnul meu !” Iar pasarea a zburat iar acasa, s-a schimbat in femeie si i-a spus feciorului ei ca buruienile dracului se cheama tutun.
A treia zi feciorul s-a dus la drac si i-a spus ca buruienile lui se cheama tutun. Dracul n-a mai avut ce face, si conform promisiunii, le-a impartit toate buruienile cu feciorul.
De la acest fecior, buruienile s-au latit peste tot locul. Si fiindca el le-a castigat de la dracul, oamenii le zic si azi buruiana dracului.
(Comoara satelor-1923)
9 septembrie 2007
LEGENDA TUTUNULUI
TUTUNUL
In vremurile mai de demult, traia intr-o manastire un calugar foarte batran. Trei draci, toti trei frati, adeseori veneau la manastire si isi bateau joc de calugar.
Odata a venit la manastire numai un singur drac. Calugarul stia afurisi si l-a afurisit pe drac, schimbandu-l intr-o cioara.
Cioara tot venea la calugar si il batjocorea in limba ei. Calugarul, ca sa scape de ea, a omorat-o si-a aruncat-o in spatele manastirii. Putrezind cioara, toate penele s-au imprastiat. Si din pene au rasarit mai multe buruieni mari si cu frunze late.
Venind si ceilalti doi draci pe la manastire, au gasit buruienile. Si fiindca erau rasarite din penele fratelui lor, au voit sa le manance. Dar fiindca era greu sa le mestece si sa le inghita, au facut altfel. Le-au rasucit in forma de betisoare, le-au pus in gura si le-au aprins la celelalt capat. Betisoarele au inceput sa arda si sa dea un fum gros. Tot fumul il trageau dracii in piept. Si in felul acesta au inghitit pe fratele lor.
Si se nimerise chiar atunci ca un imparat avea o fata fara par pe cap. Imparatul a alungat-o de acasa, zicandu-i, ca numai daca va avea par pe cap sa se reintoarca la palat.
Fata umbland prin lume s-a intalnit cu cei doi draci. Acestia au chemat-o la ei, si intreband-o de ce umbla prin lume, ea le-a spus ca tata lei a alungat-o de acasa, fiindca n-are par pe cap. Dracii i-au zis fetii ca ei pe a doua zi o vor face cu par pe cap.
Si in cealalta zi de dimineata, fata cand s-a sculat avea un par frumos si lung. Ea de bucurie nu stia cum sa le multumeasca. Dracii n-au vrut sa primeasca nimic, ci i-au zis fetei sa ia din frunzele acelea, pe care ei le rasucesc si le aprind sa traga fumul lor, si sa duca si imparatului.
Fata a luat un brat de buruieni si s-a intors acasa.Cand a ajuns la curtea imparateasca, era acolo un ospat mare, fiind ziua imparatului. Toti prietenii imparatului erau la masa si beau si isi petreceau.
Imparatul, cand si-a vazut fata, a mers si a imbratisat-o. Si a intrebat-o ce a facut da i-a crescut parul. Si fata i-a spus din fir in par intamparea cu cei doi oameni (draci).
-Dar buruienile acelea pentru ce le-ai adus?
-Astea mi le-au dat oamenii aceia-zise fata- si m-au rugat sa spun la toata lumea, cum sa le rasuceasca, sa le aprinda, si fumul din ele sa-l traga in piept.
Si imparatul a luat din frunze, le-a rasucit si punandu-le in gura le-a aprins, iar fumul l-a tras in piept. Mesenilor inca le-a dat cate o frunza, pe care au aprins-o, si fumul l-au tras in piept. Si le-a placut la toti fumul si au cerut frunze sa duca si acasa.
Iar imparatul le-a semanat si in gradina si a dat samanta si la altii, si asa buruiana rasarita din pene de drac s-a raspandit in toata lumea. Aceasta buruiana nu este alta, decat tutunul sau tabacul, pe care-l fumeaza azi unii oameni. Iar obiceiul de a fuma, este mostenire de la cei doi draci, care au fumat mai intai.
(Comoara satelor, 1924)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
